“Simt un inel jucandu-se de-a mirii”

In copilarie imi imaginam cererea in casatorie intr-un singur mod : pe o banca in parcul Herastrau, cu un copacel deasupra si inconjurati de flori. El in genunchi, oferind inelul. Ea pe banca, razand si spunand “DA”. Nu stiu de ce, dar mi se parea atunci cea mai romantica situatie.

Am crescut si, intre timp, am realizat ca o cerere romantica poate insemna mai mult decat atat. Iar aceasta lume are o multitudine de locuri si de situatii din care ne putem alege.

Iar cu timpul au venit si cererile in casatorie. Caci am avut parte nu de una, ci de doua! Ambele intr-o maniera cat se poate de romantica.

Una dintre ele s-a petrecut intr-o barca pe lacul din parcul Cismigiu. Sub o salcie care ne acoperea. El stand in genunchi si oferind inelul. Ea stand si primindu-l cu emotie. Si am reusit sa facem asta fara sa rasturnam barca.

Cealalta s-a petrecut la malul marii. Marea era destul de agitata si batea un vant puternic. Ea stand pe o stanca, langa mare. El stand in genunchi. Inelul era pus pe deget si avea sa nu mai plece de acolo niciodata.

Ambele cereri au avut raspuns afirmativ. Insa doar una din ele avea sa fie concretizata mai tarziu. Cea care trebuia sa fie... Cea care era sortita...

Opriti timpul!

Am doua motive pentru care am ales acest subiect azi. Unul dintre ele este faptul ca lipsa de timp m-a facut sa stau departe de “condei” o buna perioada. Al doilea motiv este faptul ca subiectul era oricum in lista de asteptare si urma sa fie astenut pe pagina virtuala.

Asadar, opritul timpului este, probabil, visul multora dintre noi. Al meu este de cand eram copil si ma uitam pe la serialele alea cehesti (cred ca in “Vizitatorii” era ceva de genul asta). Mai de curand, acum cativa ani, un film de duzina, dar cu acceasi idee interesanta (“Clockstoppers”) mi-a trezit din amorteala acest vis.

Cum ar fi daca as putea opri timpul? Evident...calitatea aceasta sa o am numai eu pentru ca altfel ar fi anulata si de posibilitatea altora de a face acest lucru. Cum as putea schimba lumea? Cum as fi eu? As mai fi acelasi?

Trecand peste legile fizicii, de care nu tin cont in visul meu, evident, opritul timpului mi-ar aduce multe avantaje:

• as putea face lucruri pentru care in mod normal nu gasesc timpul necesar
• as putea “spiona” diferite persoane, in evenimente care mi-ar putea aduce avantaje ulterior
• as putea participa la prinderea raufacatorilor si la pastrarea probelor incriminatorii
• as putea scapa din accidente, chiar inainte ca acestea sa se petreaca
• as putea “pedepsi” orice persoana care imi face rau, fie acesta fizic sau verbal

Si aceasta este o mica parte din multitudinea de lucruri pe care le-as putea face. Si...nu stiu de ce, dar ma gandesc din ce in ce mai des la asta!

“Timpul stinge totul, dar focul naste foc...”

Mi-am permis sa preiau o leapsa dintr-un blog vecin si prieten. Va fi probabil una din putinele pe care le voi prelua, insa am considerat ca, adaptata, se poate potrivi cu specificul blogului meu.

Drept urmare, voi incerca sa alcatuiesc un top 5+1 al melodiilor mele de suflet, vechi si bune, ale formatiilor de la noi din tara (pentru ca avem si noi destule piese bune, ce merita luate in seama).

Cele ce urmeaza sunt melodii ce mi-au infrumusetat existenta de-a lungul timpului, melodii pe care le-am cantat, pe care am trait, pe care am simtit.

1. Conexiuni – Tu – reprezinta pentru mine cea mai frumoasa declaratie de dragoste transpusa pe muzica

2. Bosquito – Doua maini – este melodia mea de suflet, melodia unei povesti de dragoste.

3. Florin Chilian – Zece – atat de simpla, dar atat de sensibila si frumoasa

4. Iris – Baby – nu puteam sa nu ii am in top5

5. Hara – Cine – inca o melodie ce imi trezeste amintiri frumoase. O orchestratie draguta.

Si pentru ca un m-am putut limita la doar 5 melodii,

6. Vama Veche – Iubeste – o piesa de pe vremea cand cei de la Vama Veche cantau de placere. Frumoasa poezia, frumoasa si melodia...

Iar daca doresti, cititorule, sa afli ce melodii ar mai fi intrat in topul meu, comentariile sunt deschise.

Sa ne iubim cat ne intreaba valul...

Zile frumoase de vara. Zile de neuitat. Doi indragostiti, impreuna...Iar marea e martor la povestea lor.
Nisipul jucandu-se printre degetele mainilor impreunate. Razele soarelui atingand pielea. O mare linistita si albastra. O adiere le mangaie parul. Cateva soapte, cuvinte frumoase, sentimente rostite. Ei rad. Sunt fericiti. Cativa stropi sarati se contopesc intr-un sarut. Au pe buze marea si in suflet o iubire.

O inima desenata pe nisip, in lumina lunii. Un “te iubesc” scris si rostit in acelasi timp, cu pasiune si cu teama. Un val le sterge inima desenata, dar nu le poate sterge fericirea. O barca lasata pe mal e locul de refugiu. E locul unde pot fi doar ei, departe de ceilalti. E locul unde isi pot spune ce simt. Unde isi pot impartasi unul altuia visele si dorintele. Iar marea e martor...

O mare albastra si limpede. Ei, doi indragostiti. Doua scoici, daruite cate una celuilalt. Doua scoici eliberate in apa, ca semn de logodna. Semn a legarii celor doi pentru eternitate. Isi impartasesc iubirea lor cu marea. Marea este martor...

O mare agitata. Vuieste, dar lor nu le pasa. Sunt impreuna, sunt fericiti. Adieri de vant cu picaturi sarate. Si un inel pus pe un deget. Cuvinte frumoase si sarutari fierbinti. Doua trupuri ce devin unul. Sunt doar ei. Sunt fericiti. Iar marea le e martor...

“Sa ne iubim etern, noi, provizorii,

Cum, niciodată, valul nu va sta.

Eu spun ca ingenunchi in templul marii

Sa nu spun ca-ngenunchi in fata ta.”

The age of no regret

A trecut ceva vreme de atunci, dar imi amintesc si acum cu placere de anii in care nu aveam nici un angajament, nici o obligatie, iar grijile erau departe. Nu am fost niciodata genul de pierde-vara, dar anii de liceu si primii ani de studentie au adus ceva aparte in felul meu de a fi. Au adus prietenii si multele momente placute petrecute alaturi de ei. Momente unice de care imi amintesc si acum cu mare drag.

Am colindat in studentie destui munti si am strabatut multe creste, insa Fagarasul nu am avut ocazia sa il strabat. Am petrecut insa o mini-vacanta frumoasa de cateva zile la poalele lui, alaturi de cativa prieteni dragi. O prietena avea o casuta de-a bunicilor intr-un satuc de langa munte si ne-a strans pentru cateva zile de relaxare si voie buna.

Nu am sa uit nicicand trezirile de dimineata pe acorduri de Vama Veche… “Vreau sa ma trezesc din somn intr-un pat de femeie frumoasa…” si alte melodii ce faceau deliciul intregului grup. Nu am sa uit nicicand serile de cantat la chitara si voia buna pe care o aveam cu totii pe atunci. Nu pot uita momentele de liniste in care stateam pe iarba cu fata in sus si ne uitam la nori si pasari. Si ne faceam planuri de viitor. Momente lipsite de griji in care ne simteam bine doar pentru ca eram cu totii.

Dar mai mult decat toate acestea, imi voi aminti mereu de acel apus de soare, de muntele disparand incet intr-un amurg rosu si de luna ce punea stapanire incet-incet pe tot ceea ce ne incornjura. Iar singurele noastre probleme erau formele fonetice ale unor cuvinte. Deh...era varsta fara de griji, varsta fara de regrete.

G., amintirea aceasta este pentru tine!

Insula din vis

Am avut dintotdeauna prieteni si am fost mereu o persoana apreciata de cei din jur. Poate de aceea este paradoxal ca ma consider o persoana singuratica. Imi place singuratatea, macar poate pentru o anumita perioada.

Simt de multe ori nevoia sa evadez, sa ma desprind de tot ceea ce inseamna viata mea acum si sa imi petrec o perioada determinata undeva departe, intr-un loc izolat. Apoi sa revin la viata normala, pentru a ma putea bucura de speranta unei noi evadari.

Visez la o insula. O insula pustie, daca mai exista asa ceva, unde sa fiu doar eu cu constiinta mea. O insula unde sa imi adun gandurile, sa le asez, unde sa imi fac noi sperante si vise. O insula doar a mea.

Si nu vreau ceva modern, cu servitori bronzati, iacht si avion personal. Dimpotriva. Visez la ceva simplu, lipsit de orice urma a tehnologiei din ultimul secol. O intoarcere la natura, bazata doar pe grija de supravietuire.

Poate ca nu este doar o intamplare ca am citit si recitit in copilarie “Doi ani de vacanta” de Jules Verne. Probabil ca este imaginea pe care o am si acum in minte, ascunsa undeva, in subconstient. Mi-am alimentat mai apoi imaginile cu “Cast Away”, revazut de multe ori, de fiecare data cu placerea primei vizionari. Din categoria supravietuire ma uit cu mare placere la Survivor (si m-am uitat chiar si la “Rataciti in Panama” – o clona mai putin reusita a Survivor). Iar ca lista sa fie completa, am trait cu sufletul la gura intamplarile celor din “Lost”, cel putin in primele sezoane, cu vizionari de nopti intregi. Si...poate ar trebui sa zbor mai mult cu avionul...

Scriind acest articol, imi dau seama ca am facut o mica pasiune pentru cartile si filmele in care este tratat, intr-un fel sau altul, subiectul “Robinson Crusoe”.

Dar visul ramane. Visul de a petrece o perioada singur, pe o insula pustie. Doar eu, cu gandurile mele.

Si intr-o oarecare masura, acest blog este insula mea. In lipsa uneia reale. Este locul in care imi pot ordona gandurile, imi pot rememora amintirile si imi pot face sperante pentru viitor. Este evadarea mea din cotidian. Cu toate ca nu am pornit de la inceput cu ideea asta, se pare ca am gasit “insula din vis”.

Cititorule, tu unde ai vrea sa evadezi?

Viata ca un joc

Ei bine, da! Am scris corect: ca un joc si nu ca o joaca.
Nu m-am jucat niciodata cu viata sau de-a viata. Inca de la inceputurile existentei mele, atat cat imi pot aduce aminte de inceputuri, am fost o persoana calculata. Si am luat viata in serios. Poate prea in serios, spun unii. Si cred ca au dreptate, spun eu.

Orice joc (sau alt tip de competitie) vine cu un set de reguli bine definite. Set pe care participantii trebuie sa le respecte. Ei bine, asa vad eu viata. Cu un set de reguli, in parte impuse de societate sau imprumutate din regulile bunului simt si, in parte, create de catre mine. Am dus o viata linistita atata timp cat am tinut cont de ele. De altfel, de fiecare data cand nu respectam ceva, eram aspru sanctionat de desfasurarea neasteptata a evenimentelor.

Si totusi...de ce un joc? Pentru viata si jocul au pentru mine o serie de caracteristici comune.
Mi-am format o “echipa” din persoane dragi, prieteni, cunoscuti, colegi sau, altfel spus, persoane care m-ar sustine daca as avea nevoie si care nu ar fi impotriva mea.
Am cunostinte despre adversari, persoane cu care ma contrez permanent si pe care nu m-as putea baza niciodata. Toate celelalte persoane care participa la evenimente si care, evident, nu fac parte din nici una din cele doua categorii, sunt simpli spectatori in viata mea.
Jocul este structurat, de regula, in mai multe reprize. Viata este alcatuita din evenimente, fiecare cu un deznodamant, ce tine exclusiv de coechipierii alesi si de adversarii intalniti. Si da! Imi aleg cu grija coechipierii!

Mi se confirma cu fiecare zi ce trece faptul ca, atata timp cat tin cont de toate cele descrise mai sus, viata mea este lipsita de evenimente neprevazute. Fiecare pas facut este bine stabilit dinainte, mare parte a posibilitatilor de esec este eliminata, ramanand doar bucuria victoriei de final.

Dar care este pretul platit? Nu pot face nimic spontan. Nu ma pot bucura cu aceeasi intesitate cu care se bucura cei din jurul meu. Pentru ca obtin victorii pe care le astept. Nu traiesc viata cu aceeasi intensitate, cu bucuria neprevazutului.
Daca imi este teama sa fac ceva si consider ca nu s-ar putea termina bine pentru mine, nu fac. Dar daca gresesc? Daca am puterea sa duc cu bine la capat ceva de care imi este teama ? Daca bucuria si satisfactia victoriei ar fi astfel mai mare ?

Daca as vrea sa ma schimb...oare ma pot schimba? Sau imi este prea teama?
Tu, cititorule, ce parerea ai?


“Cititorule, nu inceta sa visezi, oricine ai fi si oriunde te-ai afla.”